Nastere in pandemie. Cum e să aduci pe lume un copil, singură, într-o maternitate COVID
2020. Un an greu, cu multe provocări, dar şi un an în care am trăit a doua oară bucuria de a fi mamă. M-am gândit de multe ori să povestesc cum a fost, dar nu știu de ce mi-a fost atât de greu să-mi aștern gândurile. Şi totuși cum e să naști în plină pandemie?
Mai aveam câteva săptămâni până să nasc, undeva în luna februarie, și m-am dus la control, la clinică, cu o mască chirurgicala pe față. În acel moment se auzea doar vag despre un virus care făcea ravagii in China. Medicul ginecolog m-a întrebat dacă sunt bolnavă. I-am zis că nu, dar pentru că am fost foarte răcită și m-am simțit rău în urma cu ceva vreme am ales sa port masca pentru a mă proteja. Medicul a glumit și a zis ” sper că aveți stoc, că în alte țări măștile sunt epuizate”. Nu am dat importanță prea mare spuselor lui, dar la puțin timp după a început nebunia. În martie OMS a declarat pandemia, apoi spitalul in care urma să nasc a fost transformat în maternitate COVID. Apoi Romania a intrat în lock down. Iar eu numărăm zilele până să plec la spital. M-au incercat multe emoții în zilele acelea. De la panica la neliniște și până la incertitudine.
În ziua când am plecat la spital (în a doua jumătate a lunii martie), iar soțul m-a condus până la poartă doar, iar bagajul meu a fost cărat de un străin până la camera de gardă, am simțit că sunt atât de singură, într-un moment atât de special, dar şi greu, încât nu îmi doresc altceva decât să ajung acasă și să fie toți bine.
Acel spital unde acum cinci ani intram cu bucurie, acel spital unde atunci soțul m-a putut ține de mână și dincolo de ușile sălii de naștere știam că el îl așteaptă pe bebe, acel spital era acum altfel. Ușile erau închise, nu intra nimeni decât gravidele singure cu durerea lor, femei care urmau să aducă pe lume copii. Asistentele purtau măști, medicii la fel. Noi pacienții nu, că nu se găseau. Am făcut rost de câteva măști de la un prieten medic stomatolog. Aveam cu mine câte o mască, pentru fiecare zi posibilă de spitalizare.
În timp ce mi se făcea internarea, pe holurile secției de ginecologie am auzit o discuție între asistente:
„Uite aici sunt măștile pentru tura care intră acum. Câte una pentru fiecare. Aveți grijă de ele. Nu mai avem altele până mâine”.
Au urmat o zi și o noapte lungi, cu multe monitorizări. Îmi amintesc că mă spălam pe mâini obsesiv de mult. Atât la chiuveta din salon, cât și la baie. Încercam să nu ating prea multe lucruri. Măștile erau cu rația, dar, slavă Domnului, dezinfectant era destul. În fiecare salon și baie, pe lângă săpun era și dezinfectant. Și asta mă făcea mai liniștită. Totul în jur era foarte curat. Au fost o zi și o noapte lungă, cu multe monitorizări și controale. A doua zi m-am pregătit de naștere. Am aflat când eram pe masa, că o sala de nașteri a fost transformată, pentru ca pacientele cu Covid să poată naște acolo, iar circuitul sa fie unul separat faţă de cele sănătoase.
După ce am născut, eu am ajuns la ATI, iar primul șoc a fost când am aflat că nu îmi vor aduce bebelusul și nu îl voi putea vizita în secţia de neonatologie să îl hrănesc, din cauza pandemiei. La acea vreme nu se testa nimeni așa că nu riscau sa lase pe nimeni la bebeluși. Au fost nişte ore crunte. Ore în care am văzut pe geam ambulanțe care soseau la poarta spitalului, mașini de poliție. Nu puteam să nu mă întreb dacă vreo pacienta cu Covid este adusă la camera de gardă cu acele maşini.
Circula un zvon că dacă va fi adusă vreo pacienta pozitivă, toți cei internați rămân în carantină14 zile. Ceea ce pentru mine ar fi însemnat extrem de mult.
Pentru că nu mă simțeam bine am stat 48 de ore la ATI. Ore în care am avut alături doar asistente, infirmiere și medici. Cum nu era permis accesul vizitatorilor, oamenii aceia, niște străini au fost alături de mine și de colegele mele de salon.
Nu am să o uit niciodată pe infirmiera care m-a ajutat si m-a îngrijit ca pe un copil sau pe asistenta care mi-a făcut masaj la piciorul care avea cârcei. Nici pe medicul care făcea glume cu mine ca să uit de fricile mele, nici pe anestezista care m-a ţinut de mână atunci când am tremurat atât de tare încât nu am mai putut să respir. Acei oameni nu s-au temut să ne atingă, pe noi, femeile care năşteam în acele zile. Ei sunt şi rămân nişte eroi în alb, în aceste vremuri tulburi.
Abia după două zile am ajuns în salon, unde mi-am primit în sfârșit bebelușul. Atunci a fost momentul când am înțeles că miracolul unei vieți noi te poate face să uiți de orice pandemie. Acolo, după ușa închisă a salonului, alături de bebelușul meu m-am simțit în siguranță. Chiar dacă pe geam vedeam cum o întreagă secție, pe altă specializare, au fost golie, cum se făceau adaptări unei clădiri, ca să facă loc pacienților bolnavi de Covid.
Toți în jur se pregăteau pentru ce e mai rău, dar eu țineam în mâini un copil. O minune care a ales sa se nască în anul când un virus a dat peste cap o planetă întreagă. 2020, eu totuși îți mulțumesc.
Gabriela Buruian
